I’ll ask polite if the devil needs a ride
O Vara la New York: extras.
Eram deja de doua saptamani in New York . Apartamentul tatei, desi era mare, si aveam propria camera, nu oferea prea multe distractii, dar pentru inceput compensa cu privelistea uluitoare: dimineata, soarele imi mangaia fata de deasupra zgarie norilor-uite unaspect pozitiv pentru care apartamentul era cifrat la etajul saizeci si opt. Dar cum dimineata insemna mereu un nou inceput, rasaritul triumphant de soare nu prea ma impresiona.
Ceea ce ma atragea pe mine era seara. Dupa ce soarele se ascundea in spatele cutiilor de sticla ce inconjurau cladirea de apartamente in care locuiam, dupa ce abisul albastru era sufocat de o lumina translucida, atunci invia spiritul meu. Seara , negura noptii imi oferea un fel de siguranta a necunoscutului. Luminile orasului ma fascinau.Poate ca viata era mai simpla seara, luminata doar de doua culori negru si fluorescent, sau portocaliul cefanelelor intime.Era o a doua lume, in care ma puteam simti ca mine, ascunsa in intunericul noptii, intr-un oras mare, in care nimeni nu ma recunoaste. Noaptea imi oferea tot ce vroiam.: viata continua, insa intr-un mod mult mai misterios, pusa sub semnul intrebarii, baruri jegoase , langa usa carora trupurile isi satisfaceau nevoia primara, strazi laturalnice, in care isi faceau veacul cei mai periculosi criminali de pe strazile New Yorkului. Toate lucrurile astea imi dadeau ceva , ce am inchis de mult in mine si ce am incercat sa exclud din sistemul meu cu cea mai mare inversunare: sentimentul ca sunt VIE.
Andrenalina imi pulsa in vene de fiecare data cand exploram un alt colt nou si intunecat al metropolei. Poate ca undeva in sinea mea incepea sa se nasca un vag sentiment de multumire pentru tata ca m-a forat totusi sa vin in New York.
Nu imi vine sa cred cat de statica era viata mea inainte! Scoala, Dan si toti ceilalti.Doar niste nume acum in mintea mea, erau vaga amintire a unei vieti mai ordonate si mai plina de siguranta. Desigur, imi era dor de sentimentul de familie, pe care il aveam acasa in Denever , cand locuiam cu mama. Dar parca era doar o parte din mine, o parte care se incapatana sa traiasca pe spatele unei alte fiinte, inca ascunsa.
Orasul insa a inviat-o. Seara de seara, putin cate putin m-a facut sa imi dau seama de ceea ce vreau intradevar si de ceea ce simt cu adevarat. De persoana mea.Si stiu cum sunt. Acum cand soarele moare, iar eu ma trezesc, stiu ce vreau, stiu cum simt, stiu cine sunt.
Tata inca nu era acasa, iar de Marie nici nu eram constienta. O puteam confunda pe Marie la fel de bine cu decorul, o mobila. Inca nu imi placea de ea, desi nu pot spune acelasi lucru si de nepotul acela al ei, Nicolas.
Am parasite geamul imens al livingului, si ma indreptam catre MINE, asa cum faceam aproape in fiecare seara , in ultima saptamana. Aveam un plan de data asta. Nu mai vroiam sa bantui strazile singura. La inceput mi s-a parut palpitan, interesant, dar apoi am inceput sa cunosc toate strazile laturalnice. Aveam nevoie de cineva care stia mai mult de atat. Cineva initiat.Am pandit-o pe Marie. Era ocupata cu un catalog de mobila, asa ca am profitat, si i-am insfacat geanta de pe masuta din hol. Ma indreptam usor catre camera mea, inchizand usa in urma. Buuun! Doamne, ce putea cara Marie in genata asta? Rerzerva nationala de farduri?!
Am apucat genta si am rasucit-o cu susul in jos. Din ea au inceput sa curga diferite nuante de ruj de culori de prost gust- cel putin pentru mine- milioane de hartiute, toate cu numere de telefon. Pe unele am vazut scris cu rosu : IMPORTANT! Perfect! Am facut un manunchi gros din ele, m-am indreptat catre fereastra, am deschis-o incet,riscand sa o deschid prea tare, dar nu era nici o problema, seara imi asum orice fel de risc, si le-am lasat sa zboare pe strazile New Yorkului. O pala de vant cald le purta in sus in vazduh, dupa care gravitatia isi facu treaba. Ma gandeam, oare cat timp i-ar lua lui Marie sa ajunga jos? Dar am scuturat repede din cap. Nu imi permiteam s alas anumite ideii sa imi incolteasca in minte. Era prea tentant.
Am scotocit printre maruntisurile de pe pat, avand o tinta categorical: telefonul lui Marie. Pentru prima data , fericirea mea, personala, depindea de Marie. Lucrurile se puteau desfasura astfel: sa nu gasesc telefonul si sa imi ratez toata seara, sau mai bine zis toate planurile, sau s ail gasesc, dar sa nu aiba numarul lui Nicolas! Fraiera de mine si vanitate a mea! De ce?! De ceeee?! Nu am putut s ail cer eu personal?! Din mandrie. Ei bine, mandria imi cam era umbrita de dorinta in seara asta, asa ca la naiba cu toti!
In cele din urma, am invins! Am gasit Blackberry-ul lui Marie si am tastat repede numarul lui Nicolas pe telefonul meu., dupa care l-am salvat in memorie: N.
Am strans cu bratele toate nimicurile alea, si le-am aruncat inapoi in geanta, dupa care am verificat usa din nou. Incuiata, cu cheia in broasca. Nu avea sa intre decat prin usa, desi ma indoiam ca Marie poseda o asemnea forta. Totusi, ca sa fiu sigura am luat o a doua masura de protectie si am decis sa il sun pe Nicolas din baie.
Asezata pe marginea cadei, am apasat tasta verde de apel.
Drace! Suna ocupat! Sa incerc din nou? Ma gandeam, pana la urma ce aveam de pierdut?! Vanitatea? Nici o problema, poate ca maine, cand soarele o sa imi lumineze mintea din nou imi va pasa, dar acum as fi in stare sa fac orice. Am pasat tasta de apel din nou. De data asta suna!
-Alo? Atunci mi-am dat seama. Chiar si prin telefon vocea lui suna minunat, melodic, dar in acelasi timp avea si ceva agresiv in ea, partea aceea care imi placea atat de mult! Dar am oprit gandul imediat, la fel de brusc ca si cel cu ce forta ar exercita atractia gravitationala asupra lui Marie.
Adevarul era insa ca, as fi mers mult mai departe cu Nicolas, doar daca ar fi existat…o seara ca asta! Prin tot corpul imi trecu un curet electric, ce ma clatina putin, dupa care imi bazaii in urechi ca un ecou. VROIAM sa il vad!
-Ai seara libera? Am intrebat direct, fara sa ma prezint, sau fara sa salut politicos inainte. Dar cui ii mai pasa acum de normele de politete?!Chestia asta devenea urgenta.
-Aaa…da, e liber. Vrei sa vin? Mi-a raspuns la fel de direct. Incepea sa imi placa. Lucruile mergeau de la sine, iar noaptea asta incepea sa para promotitoare.
-La unsprezece fara zece, in holul principal. Nu urca sus!
-OK.
Dar mai aveam o problema. Cum sa ies din casa?! Aveam, legal optsprezece ani, dar tata inca nu era convins ca eram majora si din punct de vedere psihologic. Citate de doi bani! De parca exact la asta se gandea el, la maturitatea mea psihologica! Nenumarate discutii, prea multe in timpul scurt in care am stat aici, si prea multe restrictii pentru un parinte pe care il vedeam, pana acum de cel mult doua ori pe an. Dar partea proasta era ca totusi avea asupra mea o influenta considerabila, puternic flancata de santajul economic cu care ma aborda tata mai de fiecare data. Nu prea era correct ce facea, de aceea am decis ca nici eu sa nu mai fac lucrurile corect.
Planul era simplu.Am sa ma strecor afara din casa, pe cand Marie si tata erau prea ocupati ca sa isi da seama de lucruile din jurul lor, iar dupa, tine de starea mea de spirit, care in seara asta, in special se arata destul de dornica de aventura.
Am aruncat o privire pe ceas.Noua jumatate. Perfect! Tata trebuia sa soseasca, deci aveam timp sa il salut si sa ii las impresia ca totul e in ordine, dupa care tot ce imi ramanea de facut era sa ma strecor afara din apartament. Usa de la lift, ar putea face zgomot, dare ram acoperita. Orasul afara e zgomotos, asa ca se putea sa fi uitat din greseala geamul interdeschis. Plauzibil. Dar acum aveam o alta problema: cum sa ma imbrac?
Scotoceam in dulap cu inversunare , dupa pantalonii mei din piele. Trebuiau sa fie undeva pe aici! Doua ciocanituri scurte in usa, dupa care, fara sa astepte un raspuns, aceasta se deschise.
-Buna! Ma intampina parca cu o atitudide pacifista tata. Minunat! Chiar nu aveam nevoie sa ma simt mai vinovata decat ma voi simti maine dimineata. Tata isi putea allege momentele in care sa vorbeasca cu mine, intr-un timp atat de neindicat! Dar fie…
-Buna, am raspuns cu un ton lipsit de inflexiuni, dar m-am animat aproape instantneu. Daca vedea, sau credea ca ceva e in neregula cu mine, va insista sa afle, iar in cele din urma s-ar putea chiar sa imi dea planurile peste cap, iar in seara asta nu era admis! Ce mai faci? Am intrebat ca sa imi salvez gafa de la inceput.
Paru multumit ca macar incerc sa am un dialog cu el.Era totusi un progress, cel putin in mintea lui.
-Bine. Am…vrut doar sa te anunt ca eu si Marie o sa iesim in seara asta, si sa nu ne astepti. E posibil sa intarziem, si incheia fraza cu acel zambesc sclipitor , care prezice lucruri la caror continuare nu vreau sa ma gandesc.
Minunaaat! S-ar putea sad au nas in nas cu ei la intoarcere. Ei bine, am sa o rezolv eu pe moment, ca de obicei de altfel.
-OK, am raspuns sec si m-am intors la actiunea mea initiala. Sau mai bine zis , la intentia mea initiala: sa il impresionez pe Nicolas.
Am gasit in cele din urma pantalonii mei din piele, si un top decoltat. Destul?Sa speram ca da! Oricum, seara asta trebuia sa fie numai si numai despre mine. Vroiam sa fiu rea, si imi permiteam la o adica sa fiu, dar parca era o parte din mine, care totusi nu vroia asta pentru Nicolas, exista o parte care incerca sa simta sentimente mai nobile pentru el. Insa deocamdata, era intuneric.
Planul meu cu strecuratul afara din casa esua, ceea ce imi genera un val de furie, pentru ca in seara asta chiar vroiam sa incalc regulile. Imi doream doar sa nu ajung inapoi, in acelasi timp cu tata si Marie. Macar, as fi avut o doza buna de adrenalina.
Am verificat ceasul din nou: unsprezece fara un sfert.Perfect. O ultima privire in oglinda inainte sa ies: pantalonii stramti de piele, parul lasat valvoi,iar fata care purta o masca ironica si superioara, ar fi trebuit sa fie deajuns ca sa il surprind. Am luat cheile de pe masuta, si am chemat liftul.
Jos in hol, in timp ce usile se deschideau am inchis ochii. Nu vroiam sa stric momentul, holbandu-ma prin deschizatura usilor. Cand am auzit piuitul tipic al liftului, am clipit brusc, manata de nerabadare, si acolo era EL! La mai putin de 5 metri in fata mea, cu o casca de motocicleta in mana si una sub brat, intampinandu-ma cu zambetul acela provocator, care imi ramase intiparit in minte atat de bine. Speram sa ii smulg macar o exclamatie, dar isi controla atat de bine reactiile, incat mi s-a parut ca nu l-am impresionat in nici un fel. Dezamagire.
A ramas pe loc, asteptand ca eu sa vin spre el, eu sa fac primul pas, iar asta nu prea imi placea, dar fie, pentru cum arata in secunda asta, merita. Am pasit afara de linia liftului si m-am indreptat catre locul in care era.Fara sa il salut am apucat casca pe care o tinea in mana, si m-am indreptat spre iesire.
A asteptat buimacit o secunda, dar si-a revenit la fel de repede, si m-a intrecut dupa 3 pasi, iesind din cladire inaintea mea. Okay, sa jucam dupa regulile lui.
In lumina translucida a becurilor portocalii, urcat pe motocicleta lui neagra, arata ca si cum ar incerca sa franga inimile tuturor fetelor de pe planeta. Sau poate nu a tuturor.Poate doar a uneia. A ambalat o data motorul pentru a-mi da de inteles sa ma grabesc, sau sa ma intorc, ca un fel de amenintare. Imi placea asta!
M-am urcat pe motocicleta, dupa ce am mimat ca ezit 2 secunde, doar ca sa scot de la el o reactie aproape inobservabila: dezamagire. Dar din nou, isi controla emotia , cu acea determinare care ma innebunea.
Atunci imi fulgera prin minte o hotarare: sa il fac sa isi piarda controlul cu mine. Sa il fac sa isi tradeze sentimentele, sa il pun in situatia de a parea uman. In clipa aceea insa, parea imposibil.
